Munca spirituala

Diferenţa dintre muncitorul salariat şi sclav, constă în faptul că primul se gandeşte în timpul muncii la recompensă, a cărei mărime o ştie, şi la scopul muncii sale, pe care îl înţelege. În schimb, sclavul nu primeşte nici o recompensă, decat elementele fundamentale necesare traiului, nu are nici o posesiune, deoarece el şi tot ce are, aparţin stăpanului său. De aceea, dacă în ciuda acestora, sclavul munceşte cu devotament, acesta este semnul cel mai explicit că îşi iubeşte stăpanul, dorind să-l satisfacă.

Scopul nostru în munca spirituală este să ajungem astfel încat să ne raportăm faţă de Creator, precum sclavul faţă de stăpanul căruia îi este devotat. Asupra muncii noastre spirituale nu trebuie să aiba vreo influenţă nici frica de pedeapsă, nici vreo răsplată. Să nu ne dorim perceperea Sa, ca o răsplata Nici să nu dorim ca El să ştie despre cele ce am făcut de dragul Lui. Deci, îndepărtarea de goana după favoruri, ajunge atat de departe încat omul nici nu examinează răsplata în urma muncii sale. Încrederea în împlinirea dorinţei Creatorului, credinţa că El este fericit, îi este de ajuns.

În acest fel de a munci nu este loc pentru plată şi pedeapsă. Plata se cuvine omului pentru munca depusă, ea nu se poate găsi în abundenţă. Omul depune eforturi şi munceşte pentru un anumit salariu, pe care nu l-ar primi fără efortul respectiv.Omul nu poate susţine că a muncit din greu pentru a găsi o piatră, dacă în jur se află mii de pietre. În acest caz nu este vorba de un efort depus, şi nu există recompensă. Însă, pentru a găsi o piatră preţioasă, este nevoie de multă muncă. În acest caz, se depune energie, şi se primeşte recompensa respectivă.

LUMINA CREATORULUI se revarsă răsfrangandu-se peste întreaga Creaţie. Noi „înotăm” în oceanul de Lumină, fără să avem capacitatea de a o sesiza. Plăcerile de care avem parte, deşi doar o mică iluminare din infinit, ne ajung datorită bunătăţii Creatorului. Fără plăcere nu am putea trăi, ci ne-am pune pur şi simplu, capăt vieţii. Iluminarea aceasta se revarsă în anumite obiecte, îmbrăcandu-se în ele, şi noi suntem atraşi către acestea ca prin nişte sfori fermecate. Obiectele nu au o valoare proprie, precum ne dăm seama după ce ne-am delectat deja prin ele, încetand să mai fim atraşi, nemaidorindu-le.

Cauza faptului că noi percepem numai un „firicel de Lumină”, şi nu totalitatea Luminii Creatorului,constă în Egoismul nostru, care funcţionează ca un „ECRAN”. După legea „echivalenţei formei”, în locul unde domnesc dorinţele noastre egoiste, nu putem sesiza Lumina. Numai cand calităţile şi dorinţele a două obiecte sunt egale, chiar identice în esenţa lor, ele se pot percepe unul pe celălalt. Şi în lumea noastră vedem că persoanele aflate pe nivele diferite de gandire şi dorinţe, nu se pot înţelege una cu cealalta.Dacă omul ar avea calităţile Creatorului, el ar înota într-un ocean de delectări infinite, şi de cunoaştere absolută.

Dacă însuşi Creatorul umple întreaga realitate, se poate conclude că nu este nevoie să îL căutăm, precum este căutarea unui obiect de preţ. Dacă conceptul de muncă este despărţit de căutarea Creatorului, El fiind peste tot, iată ca şi tema salariului îşi pierde înţelesul său. Creatorul neaflandu-se în percepţia noastră, ci în credinţa noastră, nu se poate spune chiar delectandu-ne prin El şi percepandu-l, că ne-am fi primit prin aceasta şi răsplata. Adică, în măsura în care nu depunem efort, Creatorul fiind peste tot, nici recompensa nu ni se cuvine. Astfel, se ridica întrebarea: care este răsplata pentru lucrul învestit, pentru efortul de a acţiona împotriva naturii egoiste?.

Uneori omul este nevoit să acţioneze împotriva voinţei sale, pentru a supravieţui. De exemplu, dacă este bolnav, şi nu are poftă de mancare, el se obligă să mănance pentru a se întrema. În aceasta lume răsplata şi pedeapsa sunt evidente. Astfel cu toţii respectă legile naturii.Sufletul ne este bolnav şi se poate vindeca doar prin efortul altruist, chiar dacă acesta este împotriva dorinţelor noastre. Însă dat fiind misterul care învăluie raportul răsplată şi pedeapsă, în lumea spirituală, nefiind evident acest raport, omul nu poate să investească efortul necesar pentru a se vindeca.


Rezultă că însănătoşirea spirituală depinde numai de Credinţă.