Pilde si povestioare pline de intelepciune !

Se spune ca a existat odata un arbore batran si maiestuos, cu ramurile intinse ferm spre cer. Cand inflorea, fluturi de toate culorile si formele veneau de peste tot si dansau maiestos in jurul lui. Cand facea fructe, pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase. Era minunat. Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batran se poate indragosti de ceea ce este mic si tanar, cu o conditie, sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic. Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a indragostit de baiat. Egoul incearca intotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decat el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este insa mare sau mic. Ea ii imbratiseaza pe toti cei de care se apropie.

Asadar, copacul s-a fara sa isi dea seama sa indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte inalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele. Iubirea este intotdeauna gata sa se incline, egoul, niciodata. Daca incerci sa te apropii de un ego, acesta se va inalta si mai mult, devenind atat de rigid incat sa nu-l poti atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. Cand micutul ii mangaia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand poate darui ceva fara sa ceara nimic, egoul nu poate sa fie fericit decat atunci cand poate lua ceva de la altcineva.

Baiatul a crescut si uneori, dormea la poalele copacului, alteori cand ii era foame, ii manca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele padurii. Florile iubirii te fac intotdeauna sa te simti ca un rege, in timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti execrabil.

Vazand copacul, cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansand cu ea, se simtea foarte fericit. Il aproba cu ramurile sale, ii canta in bataia vantului. Baiatul in timp a crescut si mai mult. A inceput sa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand altcineva se poate sprijini de ea, egoul nu este fericit decat atunci cand altcineva il sustine.

Timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri, avea si el ambitiile lui. Trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni... De aceea, a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. Copaci insa il astepta cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-i din adancurile sufletului sau, „Vino, vino. Te astept". Iubirea isi asteapta intotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decat o continua asteptare.

Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu a putea darui altcuiva. Atunci cand se poate darui in totalitate, iubirea este fericita.

Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. Toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins in treburile sale lumesti. „Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?"

Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Asculta! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine".

Baiatul i-a raspuns: „Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu imi doresc avere si faima". Egoul este intotdeauna motivat: „Ce poti sa-mi oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o". Egoul are intotdeauna un scop personal egoist. Iubirea este intotdeauna altruista. A putea iubi si darui reprezinta propria sa rasplata.

Uimit, copacul i-a spus baiatului: „Nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva? Iti ofer tot ceea ce am, si tot ceea ce voi avea, dragul meu prieten". Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat, fara sa ezite.

„Din pacate, eu nu am bani. Banii sunt o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani, dar in schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra ii racoreste pe cei incinsi, cand bate vantul, dansam si cantam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi in afaceri financiare, am deveni la fel de egoisti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari, ele fac parte din fiinta noastra. Nu, noi nu avem nevoie de bani".

Baiatul i-a raspuns: "Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de avere". Egoul cere intotdeauna bani si avere, caci banii inseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gandit mult, dupa care a spus: „Atunci, te rog prietene, culege-mi fructele si vinde-le, si in felul acesta, vei obtine bani".

Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. In graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit, era fericit ca putea darui. Iubirea se bucura chiar si atunci cand este lovita. Egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci cand obtine ceva. El nu poate simti decat nefericire.

Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui pentru dar, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani in schimbul lor. Baiatul apoi nu s-a mai intors multa vreme la copac. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor inca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii.

Copacul era foarte trist. Tanjea dupa intoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sanii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Intreaga sa fiinta tanjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strange la piept si a se usura. Cam la fel tanjea si copacul nostru, intreaga sa fiinta era in agonie.

Dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a intors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino si imbratiseaza- ma". Barbatul i-a raspuns: „Termina cu prostiile astea. Faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte". Egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca.

Copacul a insistat: „Vino, mangaie-mi crengile. Danseaza cu mine". Barbatul i-a raspuns: „Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Imi poti oferi o casa?"

Copacul a exclamat: „O casa? Bine, dar eu traiesc faorte bine, fara sa stau intr-o casa". Singurii care traiesc in case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu traiesc liber, in natura. Cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei.

„Noi nu traim in case, dar uite ce vreau sa iti daouiesc, imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor".

Fara sa stea pe ganduri si sa piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci cand ii sunt taiate membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decat sa daruiasca. Ea este intotdeauna pregatita sa se ofere in intregime.

Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului. Vanturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: „Vino, vino, dragul meu prieten".

Timpul a trecut, iar barbatul a imbatranit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a intrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit in sfarsit, dupa foarte, foarte mult timp".

Batranul i-a raspuns: „Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca".

Fericit, dupa ce sa gandit doar o clipa, copacul i-a raspus: „Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in tara aceea indepartata, pentru a castiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede. Voi astepta de-a pururi intoarcerea ta".

Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat. Acum, din copac nu a mai ramas decat radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare intoarcerea prietenului iubit. A asteptat mereu si mereu, constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata. Egoul nu se duce decat acolo unde are ceva de castigat.

Odata, m-am asezat langa ciot. Acesta mi-a soptit: „Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai intors. Ma tem sa nu se fi inecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata. Poate ca nici macar nu mai este in viata. O, cat mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj.
Egoul nu intelege decat limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii.

Osho

A existat un timp in care omul intelegea limbajul animalelor, sau cel putin asa afirma numeroase legende si povesti cu zane. Se spune ca Sfantul Francisc din Assisi intelegea perfect limba pasarilor si tot astfel se afirma despre marii yoghini. Desi astazi omul nu mai intelege limbajul animalelor, totusi, cei care le iubesc, stiu cat se poate de bine sa le ghiceasca privirile, dorintele si bucuriile.

Cei care nu au trait experienta de a simti murind in bratele lor un animal iubit, nu pot intelege pe deplin cat de inteligente, intelegatoare si „umane” devin animalele in clipa marii despartiri, stiind perfect ceea ce li se petrece; fara teama absurda de moarte pe care o incearca atat de multi oameni, animalele ating in gesturile lor din acele momente intreaga maretie a unui suflet nobil.Un tanar fermier american din Ohio, John Salomon Rarey, sustinea ca poate intelege si vorbi limba cailor.

El obisnuia sa se inchida in staulul unui cal, oricat de periculos sau rau ar fi fost acesta si ii vorbea timp de o ora sau doua, dupa care animalul devenea la fel de bland ca un miel. Faptul se petrecea in anul 1850, intr-o epoca in care calul era inca principalul mijloc de tractiune si de locomotie.

La varsta de 12 ani, John S. Rarey imblanzise deja, in mai putin de o jumatate de ora, un manz superb pe care insa chiar si cei mai duri dintre antrenorii sau imblanzitorii de cai incercasera in van sa-l domesticeasca si care tocmai ii rupsese piciorul tatalui sau. Reputatia tanarului John s-a extins rapid si crescatorii de cai din toate colturile statului au inceput sa ii ceara ajutorul sau sa-i aduca animalele ce nu puteau fi imblanzite altfel. John se inchidea cu calul in grajd si, cel mai adesea, iesea de acolo o ora mai tarziu, calare pe calul devenit bland si intelegator.

La varsta de 19 ani, el a plecat in Texas. Fermierii si cowboy-ii doreau acum sa-l vada actionand in acelasi fel asupra unor autentici cai salbatici. Dotat doar cu un sac de dormit si cu un binoclu, John si-a instalat tabara in regiunile prin care se mai deplasau inca hergheliile salbatice si, timp de aproape 3 luni, el a studiat ce atentie aceste animale. Intors in oras, el s-a declarat gata sa faca fata oricauia dintre acesti cai salbatici.
Texanii i-au pregatit cinci cai feroce considerati de neimblanzit. Patru dintre acesti cai isi ucisesera deja stapanul, iar al cincilea ranise vreo trei sau patru oameni.

Reputatia lui John S. Rarey era atat de mare incat toate ziarele din regiune isi trimisesera reporterii, iar o multime de 5.000 de persoane se stransese pentru a-l vedea pe indraznetul imblanzitor.
Departe de a fi aplaudat, atunci cand a aparut, John a fost huiduit copios, caci, in loc sa se imbrace in cowboy, el isi pusese cel mai frumos costum al sau. Surazator, el s-a indreptat catre grajdul acoperit si perfect inchis, conditie pe care o impusese si in care fusese introdus, nu fara mari dificultati, primul dintre cei 5 cai. El a cerut cheia, caci solicitase de asemenea conditia de a se putea inchide in grajd impreuna cu calul. Zidurile grajdului rasunau precum un tun de campanie sub loviturile teribile ale copitelor „bestiei”. John a intredeschis usa si a riscat o privire in interior, a asteptat un moment, apoi, brusc s-a strecurat in grajd si a inchis la loc usa .

Timp de cateva minute nu s-a mai auzit niciun zgomot.
- Este mort, a declarat fermierul caruia ii apartinea calul salbatic. Trebuie sa-i scoatem corpul si sa-l inmormantam.
Judecatorii au refuzat sa actioneze. Ei ii promisesera lui John sa nu incerce sa intre in grajd inainte de mai putin de 5 ore. Pariurile au inflorit o vreme, apoi, cum timpul trecea, au devenit din ce in ce mai rare. Nimeni nu mai dorea sa parieze pe John Rarey, considerat deja mort.

Asteptarea a continuat. La cererea multimii, unul dintre organizatori a batut la poarta grajdului din interiorul caruia nu se mai auzea acum niciun zgomot, dar nu a aprimit niciun raspuns. Fermierii si indeosebi femeile s-au suparat, cerand sa fie deschis grajdul in care sarmanul tanar fara arme si fara niciun mijloc de aparare se afla, mort sau viu la discretia unei brute salbatice! Nemaistiind ce sa faca si neprimind niciun raspuns la loviturile lor, cawboy-ii au decis sa smulga usa grajdului din tatani, caci John tinea la el singura cheie.

Dar usa s-a deschis ca prin minune. Intr-o tacere de moarte, fara sa fie inseuat si fara fraie, calul a iesit avandu-l in spinare pe John Rarey cat se poate de surazator. A urmat apoi un urlet si un veritabil delir. Rarey a condus calul pana in mijlocul tarcului si a ridicat o mana pentru a cere sa se faca tacere.

Atunci, fara cravasa, fara pinteni, cu mana goala, el a mangaiat gatul calului care s-a pus in genunchi, iar apoi a alunecat pe pamant. John si-a scos atunci palaria si a salutat multimea. A urmat un nou delir si inceputul unei cariere unice. Intr-o cabrioleta condusa de doi elani pe care ii imblanzise, John a calatorit pretutindeni in Statele Unite, tinand conferinte asupra dresajului prin blandete si facand nenumarate demonstratii de imblanzire prin forta iubirii.

Reputatia sa a traversat oceanul si crescatorii de cai englezi, cat se poate de sceptici, au pus mana de la mana pentru a-l invita si a vedea cu proprii lor ochi ce putea sa faca acesta. Primind acceptul lui John Rarey, ei au intreprins o cercetare febrila pentru a descoperi animalul cel mai furios ce exista in intreg tinutul britanic. Alegerea s-a fixat asupra unui armasar de curse, pe care lordul Dorchester il cumparase cu 4.000 de lire in anul 1853. Cruiser era un animal superb, ce atingea o viteza fantastica la finalul oricarei curse, dar care devenise subit un nebun furios.

Orice grajd din lemn era facut bucati in numai cateva minute atunci cand Cruiser era apucat de una din crizele sale de furie, in timpul carora ajungea, nu de putine ori, chiar sa se muste pe el insusi! Refuzand sa-l omoare, lord Dorchester preferase sa-i construiasca un grajd din caramizi si piatra, inchis cu o usa de fier.
John Rarey a cerut sa vada mai intai calul. Apoi, el a explicat ca problema era putin mai diferita, caci animalul nu era salbatic, ci innebunise. Iar cum specialistii incepusera deja sa zambeasca, el a daugat simplu: „Totusi, cred ca pot sa-l readuc la normal.”

A doua zi el a revenit impreuna cu o serie de accesorii. Ca si cum ar fi stiut ce-l astepta, Cruise a intrat intr-una din maniile sale teribile, dand lovituri de copite ce zgaltaiau intreaga constructie. Surazand, John s-a strecurat in grajd, nu inainte de a-si fi agatat frumoasa palarie intr-un cui. El i-a pus calului un capastru si apoi a iesit imediat. Dupa numai cateva minute, extenuat, calul nu mai facea niciun zgomot. De data aceasta, John a intrat cu o curea lunga de piele, dotata cu inele, cu ajutorul careia a legat animalul ce parea terorizat.

El a trecut prin inele alte curele pe care le-a legat de copitele lu Cruiser, construind astfel un mecanism foarte simplu prin care il putea ingenunchea in orice moment.
John a ramas astfel timp de 3 ore impreuna cu armasarul, vorbindu-i, mangaindu-l, ingenunchindu- l indata ce acesta incepea sa se agite. La data de 22 aprilie 1858, la 24 de ore dupa intrarea sa in boxa, John Rarey a parcurs strazile calare pe Cruiser, devenit cel mai docil si mai bland dintre cai. Multimea il ovationa pretutindeni.

Cateva zile mai tarziu, auzind vorbindu-se despre aceasta remarcabila isprava, regina Victoria si-a manifestat dorinta de a-l cunoaste pe tanarul american si de a-l vedea la lucru cu proprii ei ochi. John Rarey a fost invitat astfel la castelul Windsor , acolo unde se aflau grajdurile principale ale Majestatii Sale.
Aflata in caleasca usoara care urma sa fie botezata cu numele acestui om neobisnuit, regina Victoria s-a pregatit sa asiste la spectacol.

Randasii au adus atunci un armasar viguros, de care nu indraznea nimeni sa se apropie si care azvarlea din copite in dreapta si in stanga, tinut cu greu in frau de patru barbati care-l legasera cu franghii.
John Rarey a salutat, s-a scuzat si a rugat-o pe regina sa-i permita sa intre cu calul intr-un grajd. Dupa numai 10 minute, nerabdatoarea regina a ordonat sa fie deschis grajdul, caci nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot.

Prin usa deschisa ea a putu vedea armasarul lungit pe paie si intre picioarele sale, cu capul pe umerii calului, pe John Rarey care zambea. El s-a ridicat atunci, a salutat din nou, s-a scuzat pentru timpul pe care i-l rapise Majestatii Sale, iar apoi, tinand calul de fraie, el l-a condus si l-a determinat sa o salute pe regina coborand in genunchi!
Tanarul american a plecat apoi intr-un turneu european, nerefuzand niciun cal si neintampinand nici cel mai mic esec!

Nimeni nu a stiut vreodata in ce consta cu exactitate magia lui John S. Rarey, dar au inteles cu totii ca ea se baza pe forta iubirii.

Mama unui baiat a murit pe cand acesta era inca in fasa si tatal lui s-a straduit din greu sa il creasca asa cum trebuie.In fine,baiatul a ajuns la colegiu. Prima lui scrisoare a fost o deceptie pentru tatal sau.A fost o deceptie dar batranul nu stia de ce .Desigur ca in continutul scrisorii nu era nimic care sa te faca sa fii disperat .
Poate ca la enervat ceva in tonul scrisorii .Oricum continutul era cam asa :
" Draga tata ,
totul este foarte bine.Imi place aici la colegiu. Sunt in echipa de fotbal .Am luat un 10 la examenul de algebra..."


Dupa ce s-a gandit putin tatal a fost in stare sa puna degetul pe rana si i-a raspuns :


"Asculta fiule,nu vreau sa par un batran prostut,dar exista ceva ce m-ar fi facut foare fericit.Nu ca ma gandesc ca esti nerecunoscator,dar a trebuit sa muncesc dn greu ca sa te pot trimite la colegiu si...eu nu am avut niciodata sansa sa merg la colegiu.Vreau sa spun ca ar fi insemnat foarte mult pt mine daca ai fi scris : Noi am facut una ,Noi am facut alta in loc de " Eu am facut asta sau Eu am facut aialalta.".Asta m-ar fi facut sa ma simt ca si cum as fi luat parte la toate ."


Baiatul a inteles imediat care e treaba si dupa aceea scrisorile lui aratau asa : Ei bine tata noi am castigat acest mare meci sambata, noi am luat un 10 la istorie, noi am fost la intalnire cu o fata draguta ..."
Batranului i-afacut mare placere aceasta participare la experientele fiului sau.Zilele era insorite pentru el .
Intr`o zi a sosit o telegrama : Tata am bagat`o in bucluc pe sora lui Dan.A facut doi gemeni . Al meu a murit .
Ce ai de gand sa faci cu al tau ? "

o povestire hasidică
Evreii dintr-un mic orăşel din Rusia aşteptau cu nerăbdare sosirea unui mare rabin. Era un eveniment
extraordinar, aşa că şi-au pregătit multă vreme întrebările pe care urmau să i le pună omului sfânt.
Când acesta a sosit în sfârşit şi a fost întâmpinat de mulţime în sala din primăria oraşului, se putea simţi în aer
tensiunea, căci toţi erau pregătiţi să asculte răspunsurile la întrebările lor.
La început, rabinul nu a spus nimic; doar a privit în ochii lor şi a mormăit o incantaţie. Foarte curând, toată
lumea a început să mormăie odată cu el. În continuare, el a început să cânte, iar mulţimea a cântat alături de el. Apoi,
rabinul a început să se legene şi să danseze cu paşi solemni. Întreaga congregaţie i-a urmat paşii. În scurt timp, oamenii
erau atât de absorbiţi de mişcări încât au uitat de orice altceva. În acest fel, fiecare persoană din mulţime a cunoscut
Unitatea, fiind vindecată de diviziunea interioară care ne împiedică să cunoaştem Adevărul.
A trecut o oră până când dansul s-a mai potolit.
Eliberaţi de tensiuni, cei prezenţi s-au aşezat şi o stare de pace s-a aşternut peste ei. Apoi, rabinul le-a adresat
singurele cuvinte pe care le-a rostit în acea seară:
- Cred că am răspuns la toate întrebările voastre.
Un derviş a fost întrebat de ce îl adoră pe Dumnezeu prin dans. lată ce a răspuns el:
-
Deoarece a-L adora pe Dumnezeu înseamnă a muri faţă de sine. Dansul ucide egoul Când egoul moare, toate
problemele mor odată cu el Când egoul nu mai este, rămâne Iubirea. Rămâne Dumnezeu.

Într-o noapte, un beţiv se sprijinea de un pod, când peste el a dat un prieten. Cei doi au început să sporovăiască.
- Ce se vede acolo jos? a întrebat beţivul.
- Luna, i-a răspuns amicul.
Beţivul a privit din nou, a scuturat din cap cu neîncredere, după care a spus:
- Hm, bine, te cred, dar cum naiba am ajuns eu deasupra ei?!



Noi nu vedem aproape niciodată realitatea aşa cum este ea. Tot ce vedem este o reflecţie a ei în cuvintele şi

conceptele noastre, pe care le confundăm cu realitatea. Lumea în care trăim este în cea mai mare parte o construcţie a
minţii noastre.

O femeie aflată în comă era pe punctul de a muri. Dintr-o dată, ea s-a simţit ridicată la cer şi s-a trezit în faţa
Scaunului Judecăţii de Apoi.
- Cine eşti? a întrebat-o o Voce.
- Sunt soţia primarului, a răspuns ea.
- Nu te-am întrebat a cui soţie eşti, ci cine eşti tu.
- Sunt mama a patru copii.
- Nu te-am întrebat a cui mamă eşti, ci cine eşti tu.
- Sunt învăţătoare.
- Nu te-am întrebat ce profesie ai, ci cine eşti tu. Şi dialogul a continuat în acelaşi fel. Orice ar fi răspuns femeia,
cuvintele ei nu păreau să răspundă la întrebarea: "Cine eşti tu?"
- Sunt creştină.
- Nu te-am întrebat care este religia ta, ci cine eşti tu.
- Sunt cea care a fost la biserică în fiecare zi şi le-am dat de pomană celor sărmani.
- Nu te-am întrebat ce ai făcut, ci cine eşti tu.
în mod evident, ea nu a trecut de examen, căci a fost trimisă înapoi pe pământ. Când s-a trezit din comă, femeia
s-a decis să afle cine este.


Cine esti tu ?

thats_life a scris:Egoul incearca intotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decat el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este insa mare sau mic. Ea ii imbratiseaza pe toti cei de care se apropie.

Spoiler:

Mi se intampla adesea sa ma port precum copacul din povestire. Nu pricepeam cum de fiecare data, fara sa ma supar, faceam aceleasi lucruri, fara sa primesc absolut nimic la schimb, singura multumire fiind aceea de reintoarcere a celui pe care il puteam ajuta in vreun fel.
Au fost zile lungi, ani de framantare si asteptare a unei explicatii, lamuriri, intelegeri. Cu vreo doua saptamani in urma am citit undeva, pe un blog crestin, aceasta istorisire, evident ca Dumnezeu mi-a dus pasii acolo, stiind ca am nevoie sa inteleg cumva practic, printr-o asa istorisire care este menirea si rostul purtarii mele.
Am fost foarte bucuroasa dupa ce am citit, i-am multumit Domnului pentru asta.

Mama :
- Stiai ca Dumnezeu era de fata atunci cand ai furat prajitura din bucatarie ?
-Da
- Si ca te priveste tot timpul ?
-Da
-Si ce crezi ca ti-a spus El !?
-Mi-a spus : "Nu suntem decat noi doi aici,asa ca ia doua nu una !"

In adancuri, voi stiti ca sunteti fiii lui Dumnnezeu !


Un mare imparat era foarte indispus de modul de viata al fiului sau .Era singurul fiu ,dar destrabalarea lui l-a scos intr`o asemenea masura din minti pe tatal sau ,incat acesta l0a expulzat din imparatie.
Fiind fiu de imparat nu stia sa faca nimic,nu avea nici o calificare ,caci aceasta este calitatea imparatilor.
Nu a invatat niciodata nimic pragmatic,caci toate dorintele ii erau indeplinite pe loc.Nici macar nu isi daduse seama pana atunci ca tot confortul sau era asigurat prin munca anumitor persoane.
Singurul lucru pe care stia sa il faca era sa cante la sitar caci invatase aceasta arta din pasiune.

De aceea fiul de imparat s-a apucat sa cerseasca .Canta la sitar si cersea .Daca un imprat isi pierde tronul,el nu poate face altceva decat sa cerseasca .Acest contrast are un anumit farmec,caci arata ca in adancul fiintei lor toti imparatii sunt cersetori.Ei nu isi dau seama de asta din cauza imparatiei lor care ii orbeste.Daca aceasta le-ar fi luata ,ei nu ar sti sa faca altceva .

Asadar fiul de imparat a cersit timp de zece ani.Zece ani este o perioada lunga asa ca el a uitat ca este fiu de imparat. Daca trebui sa cersesti de dimineata pana seara in fiecare zi ...cum sa iti mai amintesti cine esti ?

El a devenit un cersetor si a uitat complet de sine. Chiar si amintirile din copilarie i-au disparut .Mintea doreste intotdeauna sa scape de amintirile care nu ii convin,ca sa uite de suferinta pe care o incumba acestea.Cine ar putea sa isi repete la nesfarsit " Sunt fiu de imparat dar sunt nevoit sa cersesc in fiecare zi? " Viata ar deveni prea dureroasa in aceste conditii. De aceea el a preferat sa uite complet de viata sa de dinainte indentificandu`se cu cerstul.

Dupa zece ani ,tatalui sau a inceput sa i se faca dor de fiul sau .Chiar daca avea pareri diferite asupra vietii,era totusi unicul sau fiu.De altfe,imbatranea si moartea i se parea din ce in ce mai aproape. Fiul sau era unicul mostenitor al tronului,asa ca trebuia adus inapoi cu orice pret.
De aceea imparatul a trimis vizirul in cautarea fiului sau.

Cand vizirul a ajuns in piata in care cersea fiul imparatului,el l-a recunoscut imediat. Chiar daca acesta uitase complet de sine,chiar daca se idenstificase cu cersitul sau,el avea ceva distinct, o anumita noblete interioara,,care nu facea parte din memoria sa ci din fiinta sa. Chiar si cand cersea arata ca un imparat. Oamenii se simteau obligati sa ii dea de pomana caci avea ceva poruncitor in privire. Mersul sau era regal. Hainele sale era ponosite si rupte dar erau aceleasi haine care le purtase odinioara ca print..Era murdar dar sub acea murdarie se ascundea o fata frumoasa. Dar cel mai mult il trada privirea. Chiar daca mintea sa constienta uitase complet cin e e,subconstientul sau nu uitase si se reflecta in privirea sa .

Asadar vizirul l-a recunoscut imediat.Cand alaiul sau s-a oprit la piata ,printul cersea .Langa el se afla cativa oameni care jucau carti .Era o dupa-amiaza fierbinte de vara,iar el nu avea incaltari in picioare. Era scaldat in sudoare si cersea cu voce umila : 'Dati`mi un gologan,caci nu am mancat nimic de doua zile'

Vizirul s-a dat jos din trasura sa si i s-a inchinat la picioare .
Printul l-a privit si l-a intrebat :

-Ce s-a intamplat !
-Tatal tau imparatul,te cheama inapoi,caci te-a iertat ,ia spus vizirul .

Intr`o singura clipa cersetorul a disparut.Printul s-a trezit din nou in el,asa ca i-a spus vizirului cu o voce poruncitoare :

-Du`te si cumpara`mi haine si incaltari si aranjeaza`mi sa fac o baie.
S-a urcat apoi in trasura si i-a spus vizitiului sa il duca la cel mai bun hotel din oras.
Vizirul a fost nevoit sa il urmeze pe jos.


Aceasta este o poveste sufita si seamana ca doua picaturi de apa cu situatia in care va aflati voi .De indata ce va veti recunoaste Tatal,pe Dumnezeu,cersetorul din voi va disparea instantaneu .
In rest nu va trebui sa invatati sau sa faceti nimic pentru ca intotdeauna ati fost fiii LUI. La suprafata ,in partea cea mai superficiala a mintii voastre,voi ati uitat adevarata voastra identitate,dar partea profunda a fiintei nu a uitat .

In adancuri, voi stiti ca sunteti fiii lui Dumnnezeu !